Scoala de iarna a exploratorilor: 5-8 februarie 2016, Cabana Malaiesti – Vf.Omul

„I demolish my bridges behind me…then there is no choice but to move forward”
― Fridtjof Nansen

„Îmi dărîm podurile în spate… atunci nu mai am de ales decît să merg înainte” – Fridtjof Nansen.

Cam aşa s-ar traduce unul dintre citatele atribuite celebrului explorator.

Să pleci la 17 ani, sau 16, sau 18 într-o tura de munte iarna nu înseamnă doar nebunia vîrstei, înseamnă şi pregătire, vise, dorinţe, temeri şi poate iluzii.

De unul singur, chiar dacă parte a unui grup, noaptea către Cabana Mălăieşti, prin zapadă adeseori pînă la genunchi, cu vîntul care îţi șoptea printre ramuri troienite de brad: „renunţă… renunţă”, cu un rucsac care îţi turna gheaţă în bocanci – nebunia îţi părea tot mai aproape.

Pregătirea va fi aproape întotdeauna insuficientă cînd primul prag către vf. Omul îşi va arăta colţii şi iarna va turna plumb în genunchi sau îţi va străluci în zăpada deghizată într-o patură aspră peste munţii care te înconjoară.

Visele se vor iţi iar şi iar în noaptea de dinainte de tura finala – puteam mai mult, am să reuşesc, am să mă întorc.

Mi-am dorit să merg, mi-am dorit să îmi înfrunt teama, am vrut să ajung acolo sus, mai aproape de soare, pe vârful de peste 2500 de metri.

Ai mei s-au temut că nu voi face faţă, poate şi eu, poate şi ochii care mă privesc la fiecare întâlnire sau ieşire cu severitate, cu duritate sau poate cu drag sau bucurie şi cu un zâmbet interior ascuns.

Iluzia este departe – un vis, o dorinţă – o carte uitată în trenul către casă.

Șase exploratori din Centrul Local „Cercetașii Marini” – Constanța, o voluntară din C.L. Roșia Montană rătăcită prin Bucureşti, o soră crescută la C.L.”Lotus” Tulcea, un copil mai mare rătăcit între Braşov şi Constanţa şi un lider din CL „Ion Soiu” Cristian – căruia unii îi zic „Rick”, alţii „tată” sau ”om din munte” au încercat între 5-8 februarie să reînvie tradiţia unei şcoli de iarnă cercetăşesti – tradiţie poate uitată, poate omisă, poate neglijată.

Povestea începe în gara din Constanţa de unde ne-am început călătoria către Brasov – drumul nostru aproape știut pe de rost în ultimii 2 ani.
Evident că în Braşov ne-a întâmpinat acelaşi zâmbet călduros al lui Rick: „Sunteţi gata?” – Peste aproape 40 de minute eram deja trecuti de Rîșnov şi ne pregăteam frontalele şi parazăpezile.

Am omis să vă spunem că şcoala noastră a început cu un marş de aproape 9 km la lumina frontalei, către refugiul nostru de 3 zile: Cabana Mălăieşti.

Noaptea a fost lungă – drumul şi mai lung – pregătirea fizică punînd unora dintre noi probleme, dar într-un final am ajuns cu bine în camera în care mirosea a lemn de brad. Somnul ne-a îmbraţişat pe toţi, sacii de dormit fiind un răsfăţ pentru sufletele noastre îngheţate.

Am putea să vă povestim de drumul prin zăpada până la genunchi, de vântul din poieni, de fulgii ușori care la lumina frontalei se transformau în furtuni, de paşii grei de la rucsacii şi mai grei, de noaptea rece, de misterele şi sunetele pădurii noaptea târziu sau de bucuria luminilor de la cabană..

Dimineaţa a fost târzie, dupa un mic dejun copios a urmat o mica sedinţă tehnică şi apoi o sarcina demnă de o şcoala de iarna: adăposturi în zapadă…
Zăpada… copilăria parcă nu e aşa departe, iar o bătaie cu zapadă şi un sac de plastic în loc de săniuţă fac atât de bine la moral…

A urmat Duminica – zi de odihnă, de relaxare – nu şi când la ora 8.30 pleci către Vf. Omul: „pe hornul din dreapta…cel care nu se vede de aici”
Grupul s-a rupt în două, primul prag fiind cel care i-a făcut pe câtiva dintre noi să se întoarcă.

Am continuat drumul pe horn, ne-am bucurat că şi alţi au ales acelaşi traseu şi au sapat scări în zăpada care ascundea traseul clasic pe lanțuri.
În şa – amiaza ne-a zîmbit – soarele ne-a îmbrăţişat şi ne-a facut să privim cu optimism către ultima porţiune de traseu – undeva nu foarte departe era ascuns Vf.Omu.

Paşii ne-au dus pe cărări acum ascunse de zăpađă, iar priveliştea de gheaţă de la cabana nu era decât un zîmbet palid al iernii – mici amănunte de gheaţa uitate de vânt: zăpada fină, zapadă îngheţată, zăpadă care înghitea cabana şi troienea vârful.

Dar soare – gânduri bune – bucurii – vise – iluzii – toate au fost acolo. Plus câteva poze şi filmuleţe ca amintire.
De remarcat însă curajul celor de la staţia meteo – oricât de mult ai iubi muntele şi oricît de mult ai iubi solemnitatea peisajului, să priveşti natura dezlănţuită care prăbuşeşte norii peste refugiul tău depăşeste puterea de înţelegere a multora.

Drumul de întoarcere a fost mult mai uşor – coborîrea facilă – chiar şi „descinderea” pe horn imitîndu-l pe Moş Crăciun a trecut în viteza. Apoi au urmat inepuizabilele tăvăleli în zăpadă: lumea e a celor care îsi inchid podurile în spate şi privesc mereu în faţă.

Ziua trei a însemnat şi despărţirea de munte – pas cu pas, urmărind acelaşi traseu luminat acum de soare şi de sclipirile potecilor de gheaţă, luminat de zîmbete şi promisiuni: „am să mă întorc”.

Este deja Luni… trenul spre Constanţa încă nu a sosit şi visăm deja la următoarea tură de munte.
Rick îşi ia la revedere de la noi – are un zâmbet coborît din munte.
I-am spune: „Mulțumim!” – dar nu ştim cum.
Aşa că o să facem ce facem de doi ani de zile: o să ne întoarcem la el şi la a doua noastră casă: muntele.